 Pentru profesionişti ori melomanii împătimiţi de operă, Gianni Schicchi de Puccini reprezintă - la propriu şi la figurat - una dintre orele selecte ale genului liric. Opus "de buzunar", comic, alert, cu subiect specific teatrului buf, s-a potrivit mănuşă şi stagiunii destinate celor mici la Opera lor (chiar dacă lucrarea lui Puccini este o partitură serioasă, "grea" de înveşmântări muzicale, cu care copiii nu se confruntă în cotidian). Montarea nu s-a dorit a fi nici prelucrare, nici adaptare, nici concentrare de momente uşor asimilabile: urmăreşte aproape notă de notă originalul. Cum a fost posibilă trecerea rampei, spre acceptul celor mici? Mă gândesc şi la faptul că cele 45 de titluri din repertoriu, au lăsat urme: educaţia muzicală obţinându-se pe nesimţite, încet dar sigur.
Pentru actuala premieră reţeta se sprijină pe INGENIOZITATE, pe idei în trombă ale PROFESIONIŞTILOR ("specie" pe cale de dispariţie în context naţional...). Ei sunt: Smaranda Oţeanu Bunea, Mircea Diaconu (inspirată implicarea domniei sale în proiectul Actualitatea capodoperelor), dirijorul Ciprian Teodoraşcu, scenografa Viorica Petrovici.
Aşadar, ce se poate vedea-asculta în recenta premieră (25 mai - 2 iunie)? Într-un decor superb, ilustrativ pentru epocă, dar posibil şi în contextul pretenţiilor (mai ales coloristice) moderne, echipa vocală a Operei Comice se întrece pe ea însăşi, atât muzical cât şi scenic. Am obligaţia (şi plăcerea) de a o nominaliza în totalitate: Vicenţiu Ţăranu, Eugen Voicu, Valentin Racoveanu, Andrei Lazăr, Gabriela Daha, Raluca Oprea, Daniel Filipescu, Rodica Ocheşanu, Andi Ardeleanu, Valentino Tiron, Alexandru Petrovici, Oana Damian, Ambrus Levente, Mihai Pricope, Roberta. Am o notă specială pentru Valentino Tiron (căruia îi urmăresc admirativ evoluţiile actoriceşti) ; în strădania continuă de a uimi, acum cântă! Are timbru catifelat, vocea este lucrată tehnic. Nivelul de interpretare al echipei este cel dorit de melomanul pretenţios. Am reţinut şi rolul de compoziţie al Rodicăi Ocheşanu, savuros, inedit. Cu toţii sunt antrenaţi într-o sarabandă non-stop a mişcării, cu scene antologice (zidul uman menit să oprească priviri indiscrete...). Este "grifa" lui Mircea Diaconu şi cea de a doua componentă - importantă - a reuşitei premierei. Domnia sa posedă arta de a scoate la iveală prin îndrumări dibace, daruri, talente pe care, poate, cei de sub bagheta sa le deţin, chiar dacă nu le au în inventarul imediat, conştientizat, al profesiei. Aş numi demersul lui Mircea Diaconu un exerciţiu de... maieutică regizorală!
Vârtejul din scenă păstrează fără întrerupere atenţia copiilor - fermecaţi şi de nostimadele micuţei Roberta, foarte bine plasate în acţiune. Aşa se face că aproape o oră nimeni nu... "suflă" în sală. S-a întâmplat şi cu cel mai mari la spectacolul din 1 iunie când în Sala mare a Palatului copiilor se adunaseră 800 de spectatori.
Este o performanţă! Adolescenţi de an 2009 ascultând în linişte, Puccini!
Merite aparte are în context Ciprian Teodoraşcu, privind acompaniamentul: printr-o orchestraţie isteaţă, eficientă creează cu doar câţiva instrumentişti - ansamblul Serioso şi organista Mădălina Florescu - o sonoritate rotundă, amplă, în stil. Nu simţi lipsa orchestrei mari din originalul partiturii.
În concluzie, ambianţă de efect, costume simpatice, regie, mişcare scenică, clasă interpretativă şi conceptuală VIRTUOZE. Diferit de tot ceea s-a montat şi am văzut prin lume: o oază de operă acceptată necondiţionat de copii.
Numesc premiera cu Gianni Schicchi o "...ofensivă a esteticului". |